În privința solemnității depunerii coroanelor la Monumentul părintelui dr. Vasile Lucaciu, nu aș avea prea multe de comentat – fiindcă, vedeți Dumneavoastră, nu degeaba este supranumit „monumentul elocinței“ –, cu alte cuvinte, chiar și fără cuvinte, vorbește de la sine! Mie, de la solemnitatea depunerii de coroane nu mi-a lipsit nimeni. Mai mult, nici nu am apreciat că ar fi fost cineva în plus... Totuși, mi-a lipsit... ceva! Și-anume, mi-a lipsit acel capac de vizitare, care ar fi trebuit să fie montat în partea inferioară a statuii. Ei bine, capacul acesta mi-a cam lipsit! Vedeți? Sper că imaginea e suficient de elocventă... Dar, în fond, poate că e mai bine așa: decât să i se pună capac monumentului părintelui dr. Vasile Lucaciu, e mai bine să-i lipsească acest capac... De fapt, nici nu e un capac, cred că e o ușiță de vizitare detașabilă, care nici nu ar fi exclus să zacă nemontată pe soclu, sau să fi fost luată preventiv-profilactic de cineva care a vrut să-i evite înstrăinarea. După cum, tot atât de bine, e posibil să fi luat deja drumul vreunui centru de colectare a fierului vechi și a metalelor neferoase. Dar, întrucât românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă, nu ne vom împiedica noi de o ușiță. Mai cu seamă că este o ușiță... lipsă.
În afara acestui aspect, ar mai fi de amintit expunerea doamnei dr. Paula Virag, de la Muzeul de istorie, care mie mi-a plăcut, mai cu seamă că nu a apelat la atât de verificatul și uzitatul play-back, care ne-a cam stârnit dorul de o fanfară autentică, live... Nu de alta dar cu o... virag nu se face primăvară, mai ales că suntem în prag de iarnă temperat-continentală. Așa cum mai aminteam, după ce am depășit sezonul murăturilor, urmează cel al urăturilor, apoi vine perioada tremurăturilor, după care cel al cutremurăturilor la vederea notelor de plată a utilităților.

http://movvom.blogspot.com/